Revista Somatoterapia Nr. 12/2007
Necula Mihaela Luciana
psiholog specializare somatoterapie, master Analiza Jung-iana
In prezenta lucrare voi expune dificultatile pe care le-am intalnit in relatia cu pacienta, fiind primul meu caz de psihoterapie. A fost o experienta interesanta, nu tocmai placuta si extrem de derutanta.
In cele ce urmeaza voi aminti imprejurarile in care m-am intalnit pentru prima data cu umbra mea. Nu detineam nici o informatie in aceasta privinta si nici nu eram pregatita sa asist la o astfel de scena, aflandu-ma la inceputul analizei personale din cadrul grupului de formare in somatoterapie pe care l-am urmat. La un moment dat, s-au pus in joc cateva scenarii de viata. A fost ”socant” pentru mine sa ma vad din exterior. Atunci am trecut printr-o imensa furie, pentru ca am fost nevoita sa urmaresc o secventa de viata atat de reala pentru mine si in acelasi timp atat de penibila. Nu am inteles mecanismele care s-au declansat in mine, insa am acceptat faptul ca sunt prinsa in cateva jocuri psihologice. Si atat. Apoi am ignorat complet intamplarea.
Nu dupa mult timp am avut nesansa sau poate norocul de a retrai aceeasi senzatie, ba mai mult a intervenit si dispretul, persoana care ma oglindea devenindu-mi extrem de antipatica si fiindu-mi aproape imposibila relationarea cu aceasta. De data asta partea cea mai dificila a fost aceea ca lucrurile s-au petrecut in cadrul procesului terapeutic, oglinda fiindu-mi propria pacienta. Nu este usor sa te afli in fata unei persoane care te oglindeste atat de fidel. Dar parca mai traisem aceasta senzatie … insa in acele momente nu am putut face conexiunea cu trairile din cadrul grupului terapeutic.
In continuare voi derula prima mea experienta in calitate de terapeut. Mi-am asteptat pacienta plina de emotii si m-am speriat pe de-a dreptul in momentul in care am intalnit-o, fiind o doamna trecuta de 40 ani, insotita de sotul dansei mult mai in varsta. Anxietatea mi s-a accentuat in momentul in care am primit informatia conform careia urmase facultatea de drept si 3 ani de psihologie. Interior am intrat in panica. Exterior am reusit sa maschez acest fapt (sunt convinsa si acum ca nu foarte bine) si am trecut superficial peste aceste trairi, tapetand peste acestea entuziasmul de a avea o pacienta, inca una importanta si, pe deasupra, care plateste si bine. Evident, toate acele temeri au revenit in cea de-a doua intalnire.
Pe masura ce discutam, pe masura ce primeam informatii simteam cum figura mi se congestioneaza, cum apare clivajul intre privire si zambet. Pur si simplu nu-mi puteam controla mimica cu toate ca eram complet constienta de ea. Vedeam in fata mea o persoana fatarnica, care incerca sa impresioneze prin cunostiinte pe care nu le stapanea foarte bine, prin laude care sa ”dea bine” la imagine, prin exagerari ale situatiilor de viata. Raspunsul meu spontan a fost de a intra in competitie cu pacienta, de a-i completa informatiile si de a-i furniza mai multe decat erau necesare in acel moment, si a culminat cu desfiintarea ”alibiului”, pacienta prezentandu-se la terapie acuzand atacuri de panica.
Evident, nu a mai existat a treia sedinta. Insistand parca inconstient sa ma trezeasca, nici macar nu a sunat pentru a anunta ca intrerupe procesul terapeutic. Comunicarea noastra a fost strict prin intermediul sotului pacientei. Iata si ultima piesa din oglindirea mea: fuga de asumare a responsabilitatii.
In sedinta de supervizare am expus nedumeririle mele. Acesta a fost momentul cand am dat mana cu umbra mea. Asa am inceput sa ma gandesc la pacienta mea ca la o ”pacienta”, cu problemele pe care le are indiferent ca sunt reale sau imaginare. Am realizat ca sunt problemele ”realitatii” sale asa cum si eu le am pe ale mele.
Cum nimic nu este intamplator, ca o verificare a ceea ce am inteles si continut din experienta mai sus expusa, dupa cateva luni pacienta a revenit in terapie. Am fost surprinsa de modul in care am primit-o si am privit-o. Parca era alta persoana cu toate ca discursul pacientei era acelasi. Initial luasem hotararea, in caz ca va reveni, sa o redirectionez catre alt terapeut. Acest lucru nu s-a intamplat. Pe de o parte am fost impulsionata de sentimentul de omnipotenta pe care l-am avut la reluarea terapiei, pe de alta parte m-a motivat foarte mult dorinta de a-mi duce la sfarsit procesul terapeutic, poate si pentru faptul ca este primul meu caz. Nici in dialogurile mele sincere cu mine nu am reusit sa stabilesc care din cele 2 motive a fost mai important.
Am simtit ca totul merge bine pana cand am inceput sa ma documentez pentru acest referat. Mi-am dat seama de 2 lucruri care se intampla in procesul terapeutic, de 2 compromisuri incostiente pe care le-am facut.
In primul rand, am observat ca planul terapeutic este compus aproape exclusiv din lucru cu corpul, practicand o terapie corporala. Nu am lasat prea mult timp dialogului, exprimarii trairilor pacientei, in felul acesta scutindu-ma de un discurs monoton. Indiferent de ceea ce lucram, pacienta avea un singur mod de raspuns. Constient am luat aceasta decizie (de a lucra mai mult pe inelele reichiene) considerand ca acesta este modul cel mai potrivit de abordare a pacientei. Inconstient se pare ca nu mi-am integrat foarte bine umbra, propria mea dorinta de ”a da bine” nu este suficient prelucrata. Chiar si atunci cand am simtit o tendinta de deschidere, de comunicare a pacientei din punctul acesta de vedere, nu am incurajat-o, spunandu-mi eu mie ca are nevoie de mai mult timp si ca il voi acorda.
In al doilea rand, nu am avut pana acum curajul de a o confrunta cu cateva situatii ”jenante”. Spre exemplu, imi tot spune cate responsabilitati are, cum trebuie sa acopere si treburile altora la serviciu si cum de fiecare data verifica tot ceea ce colegii lucreaza, pentru ca stie ca acestia nu isi indeplinesc sarcinile bine si corect, dar este incapabila sa isi asume responsabilitatea de a vorbi cu mine la telefon atunci cand trebuie sa contramandeze o sedinta sau sa modifice programul, de fiecare data intermediind discutiile prin sotul sau. Insa atunci cand este vorba de o confirmare de venire la sedinta stabilita, ii simt o mare satisfactie in voce. Este un lucru care ma infurie si realizez ca am ezitat acest lucru de teama de a nu o pierde din nou ca pacienta, repetand povestea initiala, evident sub alta forma.
In cadrul acestui proces terapeutic am trait clar senzatia de omnipotenta. Partea incurajatoare, de autosustinere pentru mine este faptul ca a fost primul caz cu care m-am confruntat, ”caz pilot” daca l-as putea numi asa, din care am invatat foarte multe nu neaparat despre mine, ci despre mecanismele care se pun in actiune, cum procedeaza ele si care este modalitatea corecta de raspuns.
Acum am si raspunsul la intrebarea: de ce mi-a placut o a doua reintalnire: nu este suficient sa ti se oglindeasca umbra, nici sa o recunosti, nici macar sa o accepti ci sa te imprietenesti cu ea apoi sa o integrezi.
