Poveste de succes

Intâlnirea mea cu psihologia este una cât se poate de simplă. Dupa ani de profesat într-o meserie la fel de nobilă, m-am gândit că pot mai mult si am ajuns să termin două specializări în domeniul psihologiei: psihopedagogie specială si psihologie. Atunci mi-am zis: asta să fie tot? Fantezia mea era una influientată de personalitatea si munca lui Freud, adica eu, terapeutul, mă imaginam stând cuminte în cabinet si clientul meu pe divanul psihanalitic depănând amintiri din copilărie. Eu am ales o scoală de psihoterapie din putinele oferte care erau atunci pe piata constănteană, si am ales bine.

De ce spun asta? Pentru că am regăsit în psihoterapia integrativă Erskine certitudinea ca voi detine toate instrumentele de lucru necesare, astfel încât să pot aborda în terapie clientul ca un tot unitar, o fiintă unică si irepetabilă, atât cognitiv cât si afectiv, atât comportamental cât si somatic.

Am învătat în toti anii de formare si de dezvoltare personală să am grijă în primul rând de mine, să mă redescopăr, să am respect pentru ceea ce sunt si ce-mi place, să mă reîntorc la o veche dragoste si anume pictura. Care apropo, este o formă de sublimare, un mecanism de autoprotectie cu valoare adaptativă. Am învătat să ascult, să am grijă de nevoile mele în relatie cu mine si cu ceilalti. După tot acest travaliu cu mine însămi, am stiut că, dacă eu pot, vor putea si clientii mei, doar n-am trecut degeaba prin propria ,,noapte neagră a sufletului’’ cum ar fi spus Jung, prin propriul moment de transformare si renastere, atât de firesc înlesnit de formarea în Psihoterapia Integrativă Erskine.

Ce poate fi mai dădător de sens si împlinire profesională, decât să stii că cineva, după ani si ani se gândeste la tine, la cât de ,,prezent’’ ai fost în viata sa într-un moment de cumpănă, de confuzie, la cât de hrănitoare a fost relatia terapeutică astfel încât prezetul său să fie cel pe care si l-a dorit. ,,stiti doamna psiholog, m-am căsătorit, AZI sunt aici: am o familie acum, n-as fi ajuns aici fără dumneavoastră!’’ Mereu le spun că meritul le apartine lor înainte de orice. Sau ,,m-am lasat de droguri, nu mai fumez… urmez o scoală…fac voluntariat si-mi este bine…vă multumesc atât de mult că mi-ati fost alături!’’

Să nu credeti că viata de psihoterapeut este numai lapte si miere. Nu, mai sunt si esecuri, momente când clientii ,,fug’’ din terapie. Momente când stai si analizezi situatia, când te gândesti unde ai gresit? Ce aspect personal nerezolvat al propriei personalităti a interferat cu al clientului? Ce elemente de contratransfer au impiedicat consolidarea relatiei terapeutice? Si astfel o iei de la capăt cu dezvoltarea ta personală. Bineînteles, că de cele mai multe ori, fuga din terapie este doar spaima de a lucra cu tine, cu lucruri pe care îti este dificil să le recunosti, să le confrunti, si nu te simti pregătit să o faci în acel moment.

Încă mă încăpatânez să cred ca tot românul are nevoie să fie îngrijit psihologic de către specialisti în domeniu atunci când traversează o situatie de criză, când suferă o traumă de orice tip, de la moartea pisicii sau a papagalului  până la moartea cuiva drag, sau când îi este dificil să înteleagă care este sensul vietii sale.

Dacă ar fi să descriu de ce iubesc această profesie delicată, as spune că descopăr mereu o nesfârsită fascinatie în fiecare client, lucru care mă determină să aduc în procesul terapeutic si foarte mult din mine însămi. Psihoterapia implică cu sigurantă atât mintea, bagajul de cunostinte diverse, cât si inima, spre marea mea usurare, lucruri care duc inevitabil la slefuirea si rafinarea identitătii profesionale dar si a mea ca om.

MONICA RUSPsihoterapeut Integrativ autonom Constanta, promotia 2011

Poveste de succes

Fiecare om îsi doreste la un moment dat în viată să “ creeze” o poveste de succes. Fie că este pe plan personal, familial sau social, cu totii ne dorim să izbândim. Această dorintă poate apărea mai devreme sau mai târziu. Unele persoane încep încă din copilărie să îsi construiască visul, influentati sau nu de anumite persoane, conjuncturi sau experiente. Povestea mea de succes a început mai târziu si a fost propria mea alegere. Mă consider norocoasă pentru că am avut inspiratia si puterea să mă îndrept cu toate fortele către ceea ce am simtit că pot face cel mai bine. Totul a început într-un mod firesc, după o analiză a propriului potential, fiind ghidată de intuitie si motivatie. Am crezut atunci că este o ”chemare” strict profesională, bazată oarecum pe calităti native. În timp, mi-am dat seama că era, de fapt un scop personal. Dorinta de autocunoastere, preocuparea fată de semeni, dorinta de a întelege mai bine viata si suferinta proprie, m-au determinat să aleg psihologia. Îmi doream să mă dezvolt, să mă înteleg pe mine, să accept ce nu pot schimba, să fiu de ajutor celor care au nevoie. Începutul studiilor a fost plin de sperantă, responsabilitate si încredere. Acest demers nu a fost întotdeauna usor, au existat diverse obstacole, uneori si eforturi financiare, dar investitia în cunoastere merită orice sacrificiu. După finalizarea studiilor universitare si masterale, a urmat un moment decizional foarte important. Voiam sa devin psihoterapeut, ceea ce presupunea alegerea unei scoli de psihoterapie în care să mă formez. Mă atrăgeau mai multe scoli de psihoterapie, dar îmi era greu s-o aleg pe cea mai potrivită, astfel au început căutarile. Stiam că vreau profesionalism, căutam formatori seriosi care să mă invete să devin psihoterapeut si inca unul chiar foarte bine instruit. Căutarea mea s-a oprit într-o zi când am întalnit-o pe  Camelia Stavarache, Presedinta Asociatiei de Psihoterapie Integrativă. Seriozitatea, profesionalismul si entuziasmul ei, pe care la început le-am bănuit, dar mai târziu le-am descoperit, m-au atras si m-au convins s-o urmez. Alături de ea si de ceilalti colegii, am pătruns în tainele psihoterapiei integrative. Mi-a plăcut foarte mult cum era structurat programul de formare, taberele de dezvoltare personală, formatorii internationali, dar si cei români care sunt dintre cei mai buni. Astfel, a început cea mai frumoasa călătorie profesionala si personală din viata mea de pâna atunci. Camelia, a fost călăuza noastra, ne-a oferit suport, ne-a încurajat când a fost nevoie, ne-a lăudat când am meritat si ne-a corectat când trebuia. Discret, cu grijă, empatie si profesionalism, ne-a ghidat si ne-a trimis pe fiecare pe drumul lui, exact asa cum se întâmplă cu puii, când parasesc cuibul. Din acel moment, a început o altă etapă în viata mea profesională întrucât venise momentul să fac ceea ce învăsasem. Eram entuziasmată si încrezătoare că totul va fi bine, dar dar aveam si momente în care mă simteam nesigură. Anxietatea de performantă dispărea dupa întâlnirile de supervizare, acolo discutam despre frământarile noastre interioare legate de acest nou început.

Au urmat interviurile la Colegiul Psihologilor pentru obtinerea atestatul de liberă practica si infiintarea cabinetului individual de psihologie. Un nou început, noi experiente, noi provocări, un vis împlinit care se cerea răsplătit cu reusită. Mi-am dorit foarte mult să-mi creez avantajul de a face ceea ce îmi place. Cred că asumarea responsabilitătii, corectitudinea, empatia, bunul simt, precum si capacitatea de asumare a propriilor greseli, te fac un bun profesionist. A fi un terapeut de succes, presupune să îmbini armonios abilitătile profesionale cu bunătatea, blândetea, răbdarea si respectul fată te tine însuti, în primul rând.

În prezent, sunt un psihoterapeut activ si entuziast, îmi desfasor activitatea cu încredere si dăruire, sunt recunoscatoare tuturor celor care mi-au fost mentori, îmi respect colegii alături de care am învătat si am evoluat.

Îmi astept clientii în cabinet cu sufletul deschis, cu empatie si profesionalism. Ma port cu ei asa cu mi-ar plăcea să se poarte cu mine orice specialist. Le ofer sustinere si suport pentru a-i ajuta să-si înteleagă si să-si rezolve problemele. Le multumesc tuturor clientilor/pacientilor mei, pentru că îmi oferă zi de zi oportunitatea de a mă dezvolta ca om si ca profesionist.

Consider că pentru a avea succes în orice domeniu, avem nevoie de integritate, sinceritate, curaj, modestie, corectitudine si decentă.

Rodica Adriana Calcatingepsihoterapeut integrativ, promotia 2011, Bucuresti

Poveste de succes

Pentru mine succesul ca psihoterapeut înseamnă  a reuşi să ajuți oamenii care vin la tine. Mereu am afirmat „Psihoterapeutul este o carte de self-help scrisă special pentru tine.”

Am ştiut că vreau sa fiu psiholog încă din clasa a şasea, când la ora de dirigenţie am avut-o ca invitat pe mama unui coleg. Era psiholog şi ne-a spus să desenăm doi copaci. Când a venit peste două săptămâni cu „rezultatele”,  mi s-a părut magic cum îmi recunoşteam colegii din descrierea personalităţii lor. Când  îi priveam, când îmi făceam o idee despre cui i se potriveşte descrierea, era evident pentru mine că despre copacul lor se discuta.  (aşa era păstrată confidenţialitatea: doamna psiholog doar arăta desenul şi spunea „cel care a desenat acest copac este….”).

Mi-am zis… „aşa magie vreau să fac şi eu”.

Odată decizia luată, mai ales că nu mă vedeam făcând nimic altceva, am început să le spun tuturor celor care mă întrebau, că eu voi fi psiholog. Ştiam foarte puţin despre ce înseamnă asta, despre ce şi cum voi face. Ştiam doar că voi vorbi cu oamenii şi că îi voi ajuta. Cele mai multe feedback-uri primite au fost de genul:  „Ce o să faci cu psihologia? O să mori de foame.” Dar pentru că aveam mult timp la dispoziţie să mă răzgândesc, până la urmă discuţiile se încheiau cu un zâmbet indulgent din partea adulţilor, iar eu înțelegeam din nou şi din nou că nu îmi va fi uşor (de fapt nu a fost atât de greu). De curând am aflat o nouă informație: „conform unei estimări publicate pe site-ul European Association for Psychotherapy, în România există 1 200 de psihoterapeuţi, adică 5 psihoterapeuţi la suta de mii de locuitori. Aceste cifre o plasează pe unul dintre ultimele locuri ale clasamentului european al densităţii psihoterapeuţilor.” Nu ştiam asta atunci, totuşi, nici măcar o dată nu am reuşit să mă imaginez făcând altceva, oricât încercam. Mă consider foarte norocoasă că am avut şansa să îmi găsesc direcţia atât de devreme.

Despre talent… Eu nu îl vedeam… Din când în când oameni pe care îi respectam îmi spuneau că ei cred că voi fi un psiholog bun, nu înţelegeam de ce, nu ştiam ce văd ei,  dar mă bucuram. Toţi paşii care au urmat după această decizie, pe planul învaţării, au fost în direcţia psihologiei. Liceul, olimpiadele, meditaţiile, facultatea.

Când am terminat facultatea m-am simţit puțin pierdută. Ştiam că nu vreau să fac masterul, dezamagită fiind că sistemul de învăţământ de stat nu aplica noutăţile din lumea psihologiei, majoritatea cursurilor făcute (la care am participat în proporţie  de 99%, chiar dacă aveam deja două joburi) oferindu-mi prea puţine răspunsuri la întrebările mele despre psihoterapie.

Soluţia a apărut destul de repede: Şcoala de Psihoterapie Integrativă. Am ales-o pentru că deja ştiam că vreau să am cât mai multe tehnici în „tolba de psihoterapeut”, cât mai multe unghiuri de abordare, cât mai multe perspective.  Au urmat 3 ani de răspunsuri primite cu entuziasm: şi despre ce înseamnă să fii psihoterapeut, şi despre mine însămi. A fost o perioadă de învăţare şi autorealizare intensă. Am intrat în contact cu mari psihoterapeuţi din țară si din afară. Abia atunci am înțeles ce face şi cum face un psihoterapeut ca să ajute. Şi există moduri atât de multe şi diferite de a aduce mulţumirea în viaţa oamenilor!  M-am simţit norocoasă că mi s-a oferit acces la o varietate atat de mare de tehnici de unde să aleg ce mi se potriveste mie şi fiecarui client în parte.

Şi apoi începutul…

Primii clienţi care mi-au oferit încrederea lor şi care s-au ajutat cu ajutorul meu, primii clienţi în faţa cărora am recunoscut că nu ştiu cum să îi ajut, dar au ales să continuăm drumul împreună şi până la urmă am reuşit,  primele mulţumiri, conştientizari de genul  „mă simt altă persoană faţă de când am venit prima dată” sau „acum înţeleg mult mai mult” , „Ce mult mă bucur că am venit aici!”

„Secretul” mi se pare a fi să nu te opreşti din învatat, din aflat. După 4-5 ani de practică simt că am câştigat încredere multă, încrederea  pe care ţi-o pot da doar rezultatele evidente,  clienții care îşi schimbă viaţa, perspectiva în bine cu ajutorul tău. Lor le mulţumesc mereu că m-au ales pe mine să le fiu alături în drumul sinuos  spre ei înşişi.

Pentru mine, în momentul ăsta, nu există o satisfacţie mai mare decât  bucuria şi uşurinţa de a trăi cu care ei pleaca la încheierea terapiei. Feed-back-ul acum e şi mai cald: „Multe mulţumiri pentru libertatea cu care trăiesc şi respir acum”; „Mă întreb câteodată dacă tu îţi dai seama cât bine faci.” „Te văd aşa… ca pe un om de la salvamont. Şi eu sunt cazută în prăpastie şi mă ţin cu o mână de o rădăcină. Şi tu ai coborât lângă mine şi mi-ai cerut cealaltă mână şi mi-ai luat-o uşor. Mă laşi să mă ţin în continuare de rădăcina mea, chiar dacă ştim amândouă că nu mai e nevoie. Dar ai rabdare cu mine să aleg să îi dau drumul şi să ies când îmi găsesc eu siguranţa.”

Un client mulţumit  va vorbi despre succesul lui, va deveni cel mai entuziast suporter al ideei de psihoterapie, va afirma cu convingere că funcţionează. Cea mai mare confirmare a succesului  unei  terapii mi se pare atunci când un client nou vine în cabinet cu încredere din cauză că a vorbit cu  prietenul lui (şi fostul meu client),  care m-a recomandat. Relaţia terapeutică se construieşte aproape de la sine atunci iar procesul terapeutic devine şi mai fluid, mai natural.

Acum sunt întrebată : „cum ai facut?”. Mi se povestesc tot felul de limite pe care cei atraşi de domeniu şi le-au pus. Că pentru a reuşi  trebuie să ai susţinere, trebuie să ai pile, trebuie să ai bani… Eu am avut lucrul cu copiii cu autism şi vouchere pe un site de reduceri cu ajutorul cărora au ales mulţi oameni să vină să mă cunoască. Am mai avut timp, şi speranţă, şi pasiune.  Le răspund mereu: „Am crezut mereu în psihoterapie (nu chiar de la început şi în mine), am căutat cu pasiune şi am dat tot ce aveam mai bun, în fiecare secundă de interacţiune. Şi m-am bucurat de fiecare pas mărunt, de fiecare reuşită a celui din faţa mea, de fiecare zâmbet, de fiecare lacrimă de bucurie. Am explicat cu acceptare capcanele pe care şi le-au construit cândva, de mult, ca să se protejeze, şi le-am lăsat spaţiul şi libertatea să schimbe.”

Am învăţat să fiu caldă şi blândă. În primul rând cu mine, apoi cu cei care veneau în faţa mea speriaţi sau sceptici. Am învăţat să am încredere în primul rând în ei că vor şti ce au nevoie de la mine, apoi în mine că voi şti, imediat sau mai târziu, cum să îi ghidez, cum să îi întreb, cum să îi ajut să se înţeleagă ei înşişi prin întrebările pe care le pun pentru ca şi eu  să îi înțeleg, să îi cunosc.  Am mai înțeles că implicarea mea sporeşte implicarea lor şi că devenim aliaţi, co-echipieri, iar relaţia care se dezvoltă vindecă.  Arăt mereu că îmi pasă.  Am clienţi care îmi povestesc cum mă iau cu ei în viaţa lor, în mintea lor, cum continuă discuţiile din cabinet şi aplică informațiile primite  zi de zi.  Aşa integrează gândirea sănătoasă, căldura şi blândeţea, faţă de ei înşişi, şi îşi eliberează resorturile naturale spre evoluţie.

Îmi iubesc munca şi în continuare nu mă văd făcând altceva mai relevant cu timpul meu, nici pentru mine, nici pentru alții.

Madalina ChitacPsihoterapeut integrativ, promotia 2011, Bucuresti

Poveste de succes

Totul a început odată cu venirea lui pe lume. Aveam 37 de ani, iubeam copii și pe el îl adoram. Mi-am dorit să-l cresc frumos și mă  simțeam  neputincioasă. Îmi era frică, frică să nu greșesc.

Când David avea aproape doi ani și l-am dus la grădiniță, m-am înscris la facultatea de psihologie. Cam târziu? Poate că da, asta a fost motivatia mea după 20 de ani de muncă de noapte în casino, după o adolescență petrecută în comunism și o tinerețe postrevoluționară.

Îmi plăcea să lucrez cu copii, aveam succes cu cei din fața blocului și când l-am avut pe al meu, m-am apucat de studiu. Facultatea nu a fost de ajuns. Am urmat un program masteral și țelul meu era să devin psihoterapeut.

Căutând o formare în psihoterapie, m-am regăsit în psihoterapia integrativă, iar  Camelia Stavarache mi-a îndrumat pașii în aflarea tainelor psihoterapiei și a avut răbdare cu mine, lăsându-mă să mă deschid singură. Am avut multe de învățat și totuși frica era tot acolo.

În anul doi de formare, m-am angajat ca psiholog la un centru vocațional, sub îndrumarea unui psiholog cu experiență. Am terminat formarea, mi-am luat avizul de liberă practică și-mi făceam planuri pentru a-mi deschide propriul cabinet.

Emoția cea mai mare am avut-o odată cu primul client. Nu aveam cabinetul meu individual, dar am fost angajată ca psihoterapeut, lucram  deja cu copiii și într-o bună zi, o mămică mi-a cerut ajutorul.

Mi-am zis : Gata ! Până aici ? Acum ce mă fac ?

M-am adunat, mi-am imaginat calmul și liniștea  Cameliei , când făceam terapie cu ea, am folosit fișele ei de lucru (de mare ajutor) și mi-am luat inima în dinți. Am avut un caz relativ ușor ( un copil timid), dar pentru mine, a reprezentat momentul cel mai important , care mi-a dat încredere în mine și totul a prins contur.

Mulțumirile primite și lacrimile din ochii clientei mele m-au făcut să mă simt importantă, că am reușit să ajut pe cineva aflat în suferință și că acel cineva a avut nevoie de mine. Atunci am înțeles de unde venea frica mea. Era frica de necunoscut,  de a nu greși, de a nu fi penibilă.

Odată cu primul client,  m-am vindecat. Am gustat din succes, frumusețea meseriei m-a învăluit și am înțeles că nimic nu este întâmplător. Mă simt împlinită și pe deplin mulțumită de alegerea făcută.

CONCLUZIA

Nu dau sfaturi, însă pot sugera un exercițiu de voință: oriunde te-ai afla acum, uită-te în interiorul tău și caută ceea ce te nemulțumește, oricare ar fi acel lucru. Poate că ți-e frică, poate că esti nemulțumit de aspectul fizic, poate că nu ai încredere în tine  sau poate că te simți neînțeles…

Pasul următor : lucrează zi de zi , oră de oră să faci lucrurile care te sperie, chiar și atunci când corpul tău iți spune că ar fi mai bine să te odihnești pe canapea sau să te uiți la televizor. Fă tot ce-ți stă în putință să evoluezi și atunci când vor trece ani, te vei simți extraordinar de bine cand  uitandu-te în spate iti vei  da seama cât de prostești erau problemele tale și cum ți le alimentai singur.

Pot spune că astăzi sunt alt om, satisfăcut de evoluția muncii mele și toți cei care mă cunosc cum eram acum cinci ani,  pot spune asta despre mine.  MULT SUCCES SI TIE !

Florentina Crăescupsihoterapeut autonom in psihoterapia integrativa, promotia 2013, Bucuresti

Poveste de succes

Indiferent ce înseamnă succesul, el există in stare latentă şi trebuie doar trezit

Poveşti de succes găsim nu doar în cărţile motivaţionale.Ele pot fi întâlnite permanent în lume şi e suficient doar să observăm, să fim atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

Povestea  mea începe cu multi ani în urmă, atunci când, după o perioadă de cautări, am descoperit Asociaţia de Psihoterapie Integrativă Erskine. Acest lucru a venit din nevoia de a face unele schimbări în ceea ce privea activitatea mea profesională. Eram convinsă că am găsit exact ce-mi doream şi ce aveam nevoie şi chiar aşa a fost. În timpul formării în psihoterapia integrativă Erskine am acumulat mult la nivel teoretic şi aplicativ, dar şi la nivelul dezvoltării personale, resuşind să-mi descopăr noi resurse şi să-mi activez altele pe care în decursul timpului le blocasem sau uitasem cum să le folosesc. Am simţit că evoluez şi că-mi recapăt aripile pe măsură ce timpul trecea,ca mai apoi să mă desprind ,să pot zbura liber. La acel moment îmi desfăşuram activitatea ca logoped cu competenţă în psihopedagogie specială pentru că la terminarea facultăţii optasem şi urmasem această specializare şi chiar îmi spusesem la un moment dat „Ce-mi trebuie mie psihoterapie?”. Însă, după primul caz rezolvat ca psihoterapeut, răspunsul la această întrebare a fost evident. Îmi voi aminti mereu cu plăcere de acest caz pentru că a fost nu numai primul, dar a fost şi unul mai deosebit. Este vorba de o persoană care a apelat la serviciile mele ca logoped. Clientul, o persoană inteligentă, cu o vastă cultură şi o structură morală foarte puternică, manifesta balbism pe fondul unui sentiment profund de vinovăţie (se masturba din copilărie şi până în prezent, în timp ce era conştient că religia nu-i permitea acest lucru şi că va fi pedepsit foarte aspru pentru acest comportament). Dacă nu aş fi urmat specializarea în psihoterapie, am convingerea că nu s-ar fi obţinut rezultate în acest caz întrucât tulburarea nu era de natură logopedică, ci strict psihogenă.

Încă de la finalul formării şi până în prezent îmi desfăşor activitatea ca psihoterapeut în propriul cabinet, unde au existat perioade mai lejere sau mai solicitante (ca număr de clienţi ce apelau la serviciile mele). Faptul că am două specializări, logopedie şi psihoterapie, mi-a fost de mare ajutor, pentru că  de multe ori a fost necesar să lucrez câteva şedinţe de psihoterapie cu părinţii copiilor cu tulburări severe de limbaj.

Ca profesionist, satisfacţiile sunt foarte mari, mai ales atunci când oamenii devin capabili să rezolve probleme                   (comportamentale,cognitive,emoţionale,etc.) după ce au urmat „firul” procesului terapeutic pe care îl coordonez, atunci când am fost recomandată de ei altor persoane şi acestea au apelat la serviciile mele sau atunci când primesc câte un telefon după luni sau ani de zile şi-mi spun cât de mulţumiţi au fost că m-au ales ca terapeut şi că lucrurile merg bine pentru ei. Cheia succesului, pe care o recomand tuturor este : încredere, implicare, perseverenţă, flexibilitate şi mai ales, urmaţi-vă instinctele pentru că nu putem da timpul înapoi, dar putem influenţa viitorul prin acţiunile noastre din prezent.

Mulţi oameni visează şi au idealuri, dar nu toţi găsesc calea pentru a şi le împlini. Eu am avut şi am în continuare această şansă şi mă voi bucura de apariţia noilor provocări, indiferent de unde ar veni.

Carmen BaerovPsiholog specialist logopedie şi psihopedagogie specială, Psiholog autonom psihoterapie integrativă, promotia 2011

Poveste de succes

Cum am ajuns un psihoterapeut cu o agenda destul de incarcata, cu clienti care ma recomanda altor clienti? E o intrebare la care nu m-am gandit pana cand nu m-a rugat Camelia sa o fac.

As putea incepe cu ceva ce stie toata lumea si anume ca la inceput a fost gandul, dorinta visul. Mi-am dorit din tot sufletul sa pot sa fac asta .In timpul facultatii eram entuziasta, dar si foarte confuza despre cum as putea sa devin psihoterapeut. Erau atatea curente, atatea scoli de formare, cum sa stii unde ti-e locul, cum sa crezi ca intre atat de multi psihoterapeuti ai putea deveni unul? In facultate , in timpul masterului citeam multe carti de specialitate. Nu neaparat intr-o directie anume ci tot ceea ce ne era recomandat, ce mi se parea interesant, ce citeau alti colegi. Consider ca atunci cand am ales scoala de formare confuzia mea s-a terminat.Acum aveam un drum , o cale.

Scoala de psihoterapie integrativa Erskine consider ca mi s-a potrivit, ceea ce invatam avea sens: terapia scenariului de viata, formarea convingerilor de scenariu ,introiectia, deciziile de scenariu, comportamentele menite sa mentina scenariul, manifestarile scenariului  au  devenit procesul terapeutic prin care poate avea loc vindecarea. Acum totul se lega , aveam procesul, aveam o serie de instrumente, de tehnici, mai era nevoie de exercitiu, de munca. Cred cu tarie ca toate experientele din timpul formarii m-au ajutat sa fiu psihoterapeutul de azi. Partea teoretica, exercitiile practice care mi-au fost de un real ajutor, descoperirea fiecarui coleg, colega cu care am lucrat, a oamenilor care mi-au fost si mi-au ramas dragi, Intr-un anume fel, fiecare si-a pus amprenta asupra mea. Taberele de dezvoltare personala consider ca m-au ajutat enorm. Fara modelarea si feedbakul pe care avem nevoie sa-l primim, fara rezolvarea propriilor noastre probleme emotionale, eu cred ca nu putem fi buni psihoterapeuti. Aici, Camelia a avut un rol important, de fin observator, de moderator, de educator, un psihoterapeut cu multa experienta care prin autenticitatea sa a reusit sa ma ajute de multe ori sa ,,vad,, inauntr-ul meu. Chiar daca au fost si momente care au ,,durut,, consider ca mai ales acestea m-au ajutat mult. A ,,creste,, nu e intotdeauna un proces nedureros.

Dincolo de achizitiile teoretice cred ca ceea ce ma ajuta sa construiesc relatii vindecatoare , sa am rezultate cu clientii mei, consta si in marea mea dorinta de a-i ajuta pe oameni sa vada ca sunt buni si valorosi, ca lumea e un loc frumos unde putem sa traim cu totii bine. Cred cu tarie in asta. Nu in ultimul rand, desi am lasat la urma, cred ca ca ma ajuta experienta mea de viata. Experienta de a fi intr-o relatie de cuplu (25 ani), aceea de a fi mama atat a unui baiat cat si a unei fete, traversarea etapelor vietii de familie de la momentul formarii cuplului si pana la adolescenta copiilor, m-au ajutat si ma ajuta in fiecare zi in intalnirea cu problemele de viata ale clientilor .

Daca ar fi totusi sa gasesc un reper reprezentativ ce ma recomanda ca un bun psihoterapeut,cred ca in principal as spune ca imi plac oamenii.Sunt frumosi toti si au nevoie sa fie ajutati sa vada asta.E o bucurie pentru mine sa pot face asta,e ceva ce imi da putere si o satisfactie deosebita.Cred ca asta ar fi raspunsul la intrebare

Iuliana Iordachepsihoterapeut integrativ autonom, promotia 2011, Bucuresti

Poveste de succes

Povestea mea în psihoterapie a început cu un gând, citind o carte scrisă de un terapeut pe care îl admir şi acum foarte mult, în care el descria 10 poveşti de psihoterapie. Şi gândul meu a fost acesta „Şi eu POT face asta!” urmat imediat de „Eu VREAU să fac asta!”. M-a impresionat atunci profunzimea la care pot ajunge doi oameni împreună într-o relaţie bazată pe încredere şi deschidere. M-au impresionat momentele descrise de el, momente transformatoare care deblocau vieţi de oameni. Şi mi s-a părut foarte important. Mi s-a părut cel mai frumos lucru – din punct de vedere profesional – pe care l-aş putea face şi care să îmi împlinească şi viaţa mea, care să-i dea un sens.

Şi drumul a început cu primul pas: înscrierea la facultate. Aveam atunci 26 de ani şi 4 ani de experienţă în mediul corporatist bancar. Dar am mers mai departe „pe drumul meu” (aşa cum mi-a urat o colegă la o zi de naştere). Pe drumul meu adevărat. Apoi am căutat o şcoală de terapie – una care să îmi placă şi să mi se potrivească. Şi am găsit. Am început formarea sub îndrumarea atentă, fermă şi clară a Cameliei şi a minunaţilor formatori asociaţi (sunt minunaţi, credeţi-mă!) şi în acelaşi timp un proces amplu al dezvoltării mele personale. Un proces care m-a restructurat din temelii şi care mi-a permis să îmi găsesc maturitatea şi echilibrul.

Dezvoltarea personală în şcoala noastră de terapie integrativă Erskine se face pe un model extraordinar – un model de maraton de grup care mai întâi m-a fascinat prin faptul că era diferit şi m-a făcut astfel foarte curioasă şi apoi m-a transformat în terapeut. În terapeut începător, căci timpul trecea şi eu învăţam şi mă dezvoltam şi am terminat formarea şi am intrat în perioada de supervizare. Am avut primul client. Apoi al doilea. Apoi mai mulţi. Apoi am decis să închei cariera în bancă (10 ani era o cifră rotundă, un moment potrivit să pun punct) şi să mă dedic în întregime acestei munci cu oamenii, pentru oameni. Să îmi dedic toată energia şi toate resursele – emoţionale, materiale, de timp şi implicare – în a dezvolta un cabinet şi pentru a deveni un profesionist.

Au trecut de atunci 5 ani şi peste o mie de ore de terapie. Acum cred că profesia aceasta e cel mai bun lucru pe care l-aş putea face în această viaţă, din punct de vedere profesional şi nu numai. Am construit cabinetul şi mi-am dedicat fiecare clipă liberă perfecţionării. Am investit o mare parte din tot ce câştigam în perfecţionare profesională şi cărţi – care să mă ajute să descifrez misterele sufletului oamenilor şi să îi pot ajuta să îşi schimbe viaţa sau să descopere viaţa. Şi eu am crescut personal cu fiecare carte pe care am citit-o, cu fiecare om pe care l-am întâlnit, cu fiecare oră pe care am lucrat-o. Am reuşit cu multă muncă să ajut oameni să zboare sau să dea jos poverile trecutului şi în acelaşi timp să trăiesc practicând această profesie. Satisfacţiile personale sunt imense pentru că viaţa oamenilor este inestimabilă. Satisfacţiile materiale sunt proporţionale cu puterea mea de lucru.

Sunt emoţionată când scriu aceste lucruri pentru că dacă la începutul povestirii aveam dubii (oare scriu eu oare despre o poveste de succes?) acum nu mai am: da, este o poveste de succes. Dacă succesul înseamnă că viaţa mea este împlinită profesional şi nu aş schimba meseria aceasta pentru nici o alta, dacă succesul înseamnă că de 5 ani pot să trăiesc decent, cu un cabinet independent din meseria asta (pe care cu multă mândrie şi emoţie l-am numit Centrul de Psihoterapie CONEXIUNI), atunci da, este o poveste de succes. Şi îmi vine în minte faptul – important – că o altă componentă a unei poveşti de succes într-o profesie este să îţi găseşti drumul din punct de vedere al conţinutului acelei profesii. Pe de o parte, la noi, în terapie, există multe şcoli, multe curente şi pe de altă parte problemele oamenilor sunt multe, diverse, diferite, de fiecare dată, la fiecare alt om altceva. Cred că a avea succes înseamnă a-ţi fi găsit drumul printre toate acestea. Eu l-am găsit. Acesta este un lucru pe care îl simt, nu doar îl cred. Terapia integrativă Erskine este un model de o profunzime deosebită. Mi-a luat mult timp să îl integrez, ceea ce e un lucru foarte bun. Am făcut comparaţii, am cercetat alte stiluri, alte concepte, alte idei. Cred că am atins starea de succes când mi-am definit drumul la nivel conceptual şi am simţit că am integrat ceea ce aveam nevoie să ştiu. Pot să cuplez pe acest model orice altceva am nevoie să ştiu – şi specializările pe care eu le-am ales pentru a-mi completa formarea sunt lucrul cu trauma şi terapia de cuplu. Despre aceste două subiecte am discutat recent şi în două ediţii ale unei emisiuni frumoase pe un post TV local. Este şi aceasta o bucăţică de succes. A fi terapeut înseamnă şi a fi un model. Atunci când reuşeşti să fii model bun pentru cineva care să ia de la tine – mental, emoţional, conceptual – ce are nevoie pentru a-şi transforma viaţa, da ai succes.

Pentru mine, reţeta succesului este dată de încredere, multă muncă şi perseverenţă, dedicare şi seriozitate. Am avut parte şi de sprijinul familiei mele, este şi acesta o bucăţică din succesul meu, la fel cum este şi îndrumarea Cameliei. Şi poate ar mai fi multe de spus, dar privind spre viitor, mă văd făcând această meserie tot restul vieţii, mulţumită de mine şi de drumul meu. Nu este acesta succes şi încă unul foarte frumos? :)Pentru mine, Da.

Florentina Mandoccabinet psihoterapie integrativa Pitesti, promotia 2011

Poveste de succes

Începutul cunoașterii este răbdarea, iar pentru a ajunge la cunoaștere este nevoie de informație și experiență. Este concluzia unei povești terapeutice din cartea lui George W. Burns (101 povești vindecătoare pentru adulți).

De ce cunoaștere? Pentru că psihoterapia înseamnă în primul rând cunoaștere de sine și apoi cunoașterea celorlalți. Pentru asta este nevoie de răbdare, informație și experiență.Drumul către cele trei ”ingrediente” este călătoria deveniri ca psihoterapeut.

Nu fac parte din categoria celor care au știut de mici profesia pe care vor să o practice. Știam că vreau să lucrez cu oamenii. Îmi plăcea să îi ascult, să îi înțeleg, dar nu mă gândeam să ajung psihoterapeut. Era o profesie despre care se vorbea puțin sau deloc la acea vreme. Pot să spun că psihologia m-a ales pe mine.

La fel a fost și cu terapia integrativă. După o lungă căutare a terapiei care să mi se potrivească, înscrieri la cursuri care nu s-au mai ținut, am ajuns la Școala de psihoterapie integrativă erskine.

Aici am învățat, în primul rând despre mine (limitări, nevoi, frici), despre ce înseamnă să fii autentic, să îți expui vulnerabilitățile fără să te simți inferior în fața celorlalți, să îți asumi răspunderea pentru propriile decizii și să ai curajul să iei decizii fără să ții cont decât de raționamentul tău și nu de opiniile altora.

Taberele de dezvoltare personală au fost niște experiențe de neuitat care au contribuit la schimbarea mea ca persoană și la dobândirea de noi abilități necesare unui psihoterapeut.

A venit și momentul punerii în practică al celor învățate. Atunci am înțeles cât  de important este să te cunoști pe tine și să știi să îți folosești propriile resurse, pentru că, așa cum spuneam la început, pentru a ajunge la cunoaștere,pe lângă informație este nevoie de experiență, toate condimentate cu răbdare

Cu răbdare am învățat să văd oportunitățile care mi s-au oferit pentru a putea a beneficia de un spațiu pentru a-mi putea desfășura activitatea. Am împărțit problema care suna cam așa: ce fac acum?,cum ajung să am propriul cabinet?,cum mă promovez?, în părți componente: ce ține de mine, ce ține de ceilalți, care sunt faptele (vezi tehnica celor trei cutii).

Așa am ajuns să cunosc un psihoterapeut care mi-a oferit spațiul. Apoi, cu răbdare, am construit relația de încredere, am început să colaborăm, iar primul pas a fost derularea unor grupuri de dezvoltare personală pentru copii. De aici au venit primele satisfacții profesionale dar și materiale. Încet, încet au început să vină și clienții pentru terapii individuale și așa, lucrurile au prins contur.

În tot acest interval am avut mereu în minte vorbele d-nei Camelia Stavarache (supervizorul meu): nu există eșec, există doar succes parțial. Spun asta pentru că nu întotdeauna a fost ușor și nu au ieșit lucrurile așa cum mi-am dorit sau mi-am imaginat. Dar, apreciind aspectele pozitive și învățând din greșeli nu a mai fost atât de greu să merg mai departe.

Emoțiile ședințelor cu primii clienți, satisfacția dată de evoluția pozitivă a acestora, încrederea pe care o capeți odată cu trecerea timpului în calitățile tale de terapeut, în rezultatele pozitive ale tehnicilor pe care le-ai exersat la cursuri dar pe care ai acum ocazia să le folosești ajutând pe alții, sunt câteva din satisfacțiile profesiei de psihoterapeut.

Evoluția profesională în acest domeniu, pentru mine, nu a fost spectaculoasă și nu am fost dezamăgită pentru cănu am avut o astfel de așteptare. Spectaculosul nu își are locul aici. Ca orice aspect din viața de zi cu zi, ca să clădești ceva durabil este nevoie de timp. Reclamele care promovează produse de genul: cel mai, cea mai, fantastic, incredibil, trădează superficialitatea conținutului, iar conținutul profesiei de psihoterapeut, cu atât mai mult al celei integrative, se caracterizează prin profunzime.

Așadar, cei care cochetați cu ideea de a îmbrățișa această profesie: ÎNDRĂZNIȚI! DEPĂȘIȚI-VĂ BARIERELE! Doar dincolo de acestea veți găsi ceea ce căutați.

Chirilă Lenuțapsihoterapeut sub supervizare, psihoterapie integrativă erskine, promotia 2014, Constanta

Poveste de succes

Sunt momente în viață când vine timpul să tragi o  linie . O linie între ceea ce a fost și ceea ce este. O linie între ceea ce este și ceea ce – poate într-o zi – va fi !?  Și daca unești aceste linii între ele, vei obține  Marea Linie a drumului tău, Linia Vieții tale…

Te-ai uitat vreodată peste  Linia Vieții tale ?

Eu m-am uitat ieri ! M-am uitat ieri peste Linia Vieții mele… și am văzut un râu lung, lung, plin de emoții, trăiri, momente de la agonie la extaz…un râu care curge peste munți, peste văi, prin arșiță și prin furtuni, prin zile însorite și prin nopți cu cer senin…un râu care curge când mai lin, când mai voluptos…un râu care uneori se opreșe în fața stîncilor puternice stropind în jurul lor și schimbîndu-și cursul…și alteori, scoate bolovanii ce-i stau în cale și-i rostogolește la vale …

Dar stii ce este foarte ciudat si m-a frapat la acest râu!? Privind mai atent, am observat că atunci când era mai voluptos, când se izbea de stînci înalte și rostogolea bolovani la vale, râul curgea la deal! Ai mai văzut vreodată un râu care curge la deal!?  Și știi ce am mai vazut ? Am văzut că după ce râul curge la deal…străbate un drum  lin, cu zile  însorite și nopți cu cer senin.

Și știi de ce? Pentru ca acel drum este croit dintr-o nevoie profundă de schimbare ! Este ceva ce vine din adâncul ființei tale, este o forță care nu te lasă să mai fii ceea ce ai fost și vrea să devii ceea ce –  poate într-o zi – vei fi !

Am să-ți povestesc acum despre un astfel de traseu- linia dintre ceea ce este si ceea ce – poate intr-o zi – va fi.

A fost un moment în viața mea când am simțit că pot face mai mult pentru mine și pentru semenii mei decât ceea ce fac. Așa că am renunțat la confortul financiar și m-am înscris – la zi -la Facultatea de Psihologie și Sociologie . “Mi-am pus mâinile la urechi” ca să nu mai aud “încurajările prietenilor”:  Ce te-a apucat !? La vârsta asta!? Din ce ai să trăiești? Îți trebuie ție așa ceva? La ce crezi că-ți ajută? Unde crezi că o să găsești de lucru ? Cine crezi că va veni la tine ?

Eram prea ocupată cu învățatul ca să văd cum curge râul.După Licență am văzut “furtuna și ceața”.Mi-am împărtășit bucuria cu cei apropiați si mi-au răspuns : Ei..și ce mare scofală !Și ? acum ce faci, la ce-ți folosește!?

Și intr-adevăr! Când am crezut că am ajuns la capăt, drumul abea începea. M-am înscris la un master, concomitent cu formarea în Psihoterapie integrativă- școala Richard Erskine. Mi-am consumat aproape toate rezervele financiare, au început datoriile ca să pot face plățile la timp, am renunțat la micile plăceri ale vieții și treptat, treptat m-am retras din grupul de “prieteni” care “m-au incurajat și susținut” în drumul meu spre schimbare.

A mai trecut un an. A venit timpul să pregatesc Lucrarea de Disertație pentru master. Nu stiu cum m-aș fi descurcat fără informațiile obținute în cadrul formării, unde mi-am făcut și dezvoltarea personală.

Am început să lucrez cu pacienți pro bono, dar care niciunul nu era din prietenii mei – cei care mai rămăseseră și le cerusem ajutorul. In anul acela – 2012, am sustinut examenele de final de master, Disertația – în iulie si examenul de final de la formarea in psihoterapia integrativă in 2 decembrie. Oameni cunoscuți în diverse imprejurări au avut încredere în mine  și mi-au fost pacienți, apoi mi-au trimis prieteni și alte cunoștiințe de ale lor.Munceam din ce în ce mai mult, nu mai aveam viață privată.

Pe 30 nov de Sf Andrei, la vecini începuse petrecerea. Eu învățam pentru examenul de peste 2 zile. Deodata, habar n-am cum s-a întâmplat, dar mi-am dat seama că mi s-a spart dintele din față și mă incomodează la vorbit. Era vineri ora 17, aveam de învățat și peste două zile de susținut examen scris și oral.Am coborât, am căutat un cabinet stomatologic, am rezolvat,m-am întors și am continuat să invăț.

După ce am luat examenul și am intrat în supervizare, m-am ocupat de forma juridică pentru a-mi putea desfășura activitatea de psihoterapeut integrativ. Și a început o altă linie între ceea ce este și ceea ce –poate într-o zi – va fi. Am pus un preț – simbolic – pentru munca mea și atunci ,treptat, numărul pacienților a scăzut – tocmai acum, când aveam nevoie de 10 cazuri. Au început “ drăgălășenile “ puținilor amici care mi-au mai rămas: “Gata!? Asta a fost tot? Păi cine crezi că vine să dea banii pe așa ceva?”

Aveam de ales. Să mă intorc la varianta pro bono sau să pun un preț căt de mic pe munca mea. Am ales varianta doi. Oameni dornici de cunoaștere și dezvoltare personală m-au căutat. In timp munca mea a fost din ce in ce mai bine apreciată, implicarea mea din ce în ce mai mare, mi-am făcut cazurile, mi-am depus dosarul, mi-am luat Autonomul.

Acum muncesc mai puțin, cu și mai multă dragoste și pasiune pentru oameni și câștig mult mai bine ca înainte de a mă înscrie la facultate.Nu aș fi ajuns aici fără dezvoltarea personala, fără crezul meu și fără îndrumarea unui mentor devotat muncii lui care a știut să scoată tot ce este mai bun din cursanții lui

Și acum te întreb: A curs râul meu la deal? Dar râul tău cum este ?

Și asta a fost doar o linie. Dacă vrei să-ți mai împărtășesc și alte direcții despre ceea ce a fost și ceea ce este,te aștept la Asociația de Psihoterapie integrativă- școala Erskine, să afli lucruri neștiute despre tine și despre oameni ca tine, să ne cunoștem, să ne dezvoltăm împreună și de ce nu, să lucrăm împreună.

Până atunci, poate îți faci putin timp și mai arunci o privire către “râul vieții tale”!

Te astept si te îmbrățișez cu mult drag!

Cornelia-Ioana Roșcapsihoterapeut integrativ autonom, promotia 2013, Bucuresti

Poveste de succes

Cand am primit propunerea de a scrie  o poveste despre activitatea mea ca  psihoterapeut , despre succesul pe care-l am avut practicand psihoterapia integrativa, mi-a venit in minte o intrebare:” Oare eu am o poveste de succes?”

Probabil la  aceasta intrebare, ar trebui sa raspunda alaturi de mine pacientii mei, oamenii  cu care interactionez zilnic.

Mi-am amintit ca dintotdeauna am fost atrasa de moralitate, de bine, de iubirea dintre oameni. Inca din adolescenta mi-a placut sa ascult povestile de viata ale colegilor, sa dau sfaturi. Ma simteam bine cand  ascultam oamenii, ii incurajam si  le  descopeream calitatile. Nu stiam atunci ca pasii mi se vor indrepta spre medicina si apoi spre psihologie.

Asa am reusit sa pot “repara “ oamenii. Mai intai prin alinarea suferintelor fizice apoi  pe cele sufletesti . Daca astazi am rezultate bune si satisfactii personale  sunt datorita formarii mele ca psihoterapeut  prin scoala de psihoterapie integrativa Erskine .

In formarea mea ca terapeut  am trecut mai intai prin formarea ca terapeut systemic cuplu-copil-familie. Insa limitarea la un singur stil de lucru, la o zona de nisa nu era suficienta.  Asa  am continuat cu o noua formare in psihoterapia integrativa, o orientare care mi s-a potrivit si care a  adus mari schimbari pozitive si o evolutie de neimaginat in plan personal. Pe langa acumularile la nivel teoretic si practic,  un beneficiu foarte important a fost  cresterea increderii in capacitatile mele, renuntarea la inhibitii. Am invatat sa ma iubesc.  Am invatat ca nu exista bine/rau, urit/frumos, mare/mic, trebuie/nu trebuie, ci doar imi place/nu-mi place, vreau/nu vreau, mi se potriveste/nu mi se potriveste.

Toate acestea m-au ajutat apoi cand am deschis cabinetul si am avut proprii mei pacienti.

Afost un drum lung, insa cu dificultati si cu sacrificii. Nu este simplu  sa-ti asumi durerea de  a retrai anumite momente traumatice, sa renunti la mecanismele care te-au ajutat sa faci fata durerii emotionale din trecutul tau, intr-o lume in care de multe ori manifestarea suferintei este  etichetata ca un esec. Fie doar si pentru atat,  cred ca  sunt o persoana cu succes.

Nu stiu daca exista o reteta a succesului, dar stiu ca ascultarea activa, empatia, sintonizarea cu pacientul, m-au ajuta sa–l inteleg, sa il ghidez prin zonele de umbra din viata lui,  sa-l ajut sa vada calea spre lumina…

Nu poti sa nu te intrebi: cum cuantifici succesul in psihoterapie?

Sa fie vorba de succes atunci cand un pacient vine  in cabinet, coplesit de probleme existentiale, iar dupa cateva luni este o persoana noua, cu idealuri,  cu  zambetul pe buze  ? Sau poate cand esti sunat de un pacient dupa un timp de la terminarea terapiei sa-ti spuna “ Multumesc, ma simt foarte bine”?

Apreciez oamenii care nu mai doresc sa traiasca gandind ca “timpul rezolva totul” si actioneaza pentru imbunatatirea calitatii vietii lor.

Nu stiu daca este  o poveste mea e una de succes,   dar eu consider ca prin formarea  si practicarea  psihoterapiei integrative,  am obtinut schimbari benefice in plan personal si reusesc sa aduc zambetul pe fata pacientilor mei.

Ileana Hovaghiniancabinet de psihoterapie integrativa, Urziceni- promotia 2011