TIMIDITATEA-UN HANDICAP SOCIAL?

Revista Somatoterapia Nr. 27 /2007

TIMIDITATEA-UN HANDICAP SOCIAL?

Autor: Conf.dr. Elena TIRON
Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic, Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” Iaşi

REZUMAT

Lucrarea debutează cu prezentarea manifestărilor de natură comportamentală şi de conduită ale timidului observabile în diferite situaţii sociale, puse în evidenţă de cercetările de lungă durată ale lui P.Zimbardo. Aceste comportamente specifice sunt considerate obstacole externe ale adaptării sociale armonioase, ale timidului. Dar adaptarea socială deficitară este întărită şi de obstacolele interne, de natură cognitivă, clişee mentale, reprezentări sociale negative, estimări anxioase (E.Dimitriu, 1998),care pot fi abordate prin mecanismele terapiei cognitive.
Toate studiile şi cercetările despre timiditate, începând cu cele ale lui Darwin şi James (1890) până la cele prezente(Richards, 2007) stabilesc acelaşi obiect al timidităţii: teama de oameni, anxietatea socială, socio-fobia.
În partea a doua a lucrării este analizată structura trăsăturii de personalitate numită timiditate identificată de Melchior (1991) şi de E.Dimitriu (1998): factorul general, factorii specifici şi factorii individuali. Dacă factorul general este reprezentat de autopercepţia timidităţii, factorii specifici sunt consideraţi: emotivitatea, introversia, interpercepţia timidităţii iar factorii individuali sunt cognitivi, afectivi, volitivi, comportamentali.
Ultima parte a lucrării stabileţte măsura în care timiditatea poate deveni handicap social sau poate fi depăşită prin terapia complexă, comunicaţionalăsau prin terapia educaţională.Obiectul şi structura timidităţii se reflectă în problematica handicapului social, conducând în acest fel la concluziile lucrării cu referire la terapia timidităţii.

Cuvinte cheie: obiectul timidităţii, structura timidităţii, handicap social

I.Obiectul timidităţii

Pornind analiza de la manifestările timidului observăm că acesta este o persoană, cu un comportament specific marcat de aspecte fiziologice ca înroşire, accelerarea pulsului, tremurături, transpiraţie, de aspecte neuro-psiho-sociale: oboseală, evitarea semenilor, vorbire incoerentă, lipsă de iniţiativă, având o conduită socială diferită de a celorlalţi caracterizată prin anxietate, teamă, neîncredere, atracţia către centre de interes nesociale; comportament şi conduită evidente în situaţii sociale în general: în marile grupuri, în micile grupuri, în întrevederi cu o singură persoană, în relaţii personale, în relaţii interpersonale, cu străinii sau cu persoane cunoscute, chiar familiare, cu oamenii mai în vârstă, sau cu cei mai tineri , cu persoane de acelaşi sex sau de sex diferit(Zimbardo,1979) .
De asemenea timiditatea generează consecinţe negative, la nivelul relaţiilor interpersonale: timizii îşi fac mai greu cunoştinţe noi, prieteni, nu reuşesc să profite de experienţele sociale agreabile; timiditatea favorizează judecăţi negative eronate, timidul este considerat pe nedrept neprietenos, snob, arogant, îşi dezvoltă o conştiinţă de sine accentuată, o grijă excesivă pentru propria persoană.
Toate acestea se constituie în obstacole externe ale adaptării sociale armonioase, ale integrării socio-afective a timidului în grupul familial, profesional, de prieteni, vecini, etc.
Dar timidul „îşi construieşte treptat şi pune în operă” clişee mentale şi comportamentale care-l conduc la aceeiaşi adaptare socială deficitară, care se constituie în obstacole interne ale integrării sociale. Iată câteva exemple extrase din jurnalele intime ale timizilor(E.Dimitriu, 1998) :
 “Scopul meu este să trec neobservat!”
 „Dacă m-aş uita la ei –oamenii- s-ar uita şi ei la mine!”
 „Le-am luat-problemele- pe cont propriu, să le rezolv singur!”
 „Am amplificat totul la proporţii catastrofale!”
 „Mi-e teamă să nu creadă că o fac ostentativ!”
Teama de fi privit, observat, evaluat, rezolvarea problemelor pe cont propriu, teama de ridicol, de agresivitate se constituie prin repetiţie în obstacole interne în adaptarea socială armonioasă a timidului.
Termenul de timiditate, tradus prin rezervă, prudenţă, neîncredere, lipsa uşurinţei şi siguranţei în societate(Le Robert) , a magnetismului social, abulia socială( P.Janet, 1929) , sentimentul incapacităţii timidului de a simpatiza cu alţii, sensibilitatea crescută la situaţiile sociale, frica de scenă( W.James, 1890) , introversia socială(Guilford, 1936), teama de a privi( O.Fenichel, 1945) , anxietatea socială( P.Zimbardo, 1982) , evitarea socială(Sarraff, 1961), nedezvoltarea aptitudinilor sociale şi învăţarea reacţiilor fobice la evenimentele sociale(behaviorişti), programarea socială(psihosociologi)-toate acestea fac trimitere la obiectul timidităţii: teama de oameni, socio-fobia.
Obiectul timidităţii îl constituie teama de oameni, de prezenţa şi/sau de reprezentarea lor mentală. Dacă această teamă poate fi reală, o ameninţare reală din partea oamenilor, -posibilă în cazul timidităţii situaţionale, specific timidităţii autentice este ameninţarea mai mult imaginară, presupusă.

II. Structura timidităţii

Factorii timidităţii puşi în evidenţă de Elena Dimitriu în 1998:
 afectogeni, cum ar fi emotivitatea, introversia, distimia,
 psihointelectuali ca raţionamentul afectiv, hiperautoanalitic, intuitiv
 motivaţionali şi de perturbare a conştiinţei de sine(conflict, complex, frustraţie, stress)
 socio-educaţionali ca hiperprotecţionismul, perfecţionismul, narcisismul, învăţarea socială negativă

acţionează prin mecanismele lor: teama de eşec, afectivizarea relaţiilor sociale, ambivalenţa socio-afectivă, supracompensaţia pentru „edificarea” timidităţii.
Astfel timiditatea conceptualizată de Antebi, 1990 ca o dispoziţie a personalităţii, care reflectă dezvoltarea socială întârzâiată sau blocată, implică problema eului(Seidman,1989) mai mult decât a dexterităţii sociale ca deficit, este un autoconstruct multidimensional(Mc.Murdock, 1986) , cu centrarea obsesivă pe Eul individual şi separarea de Eul social. Ca dispoziţie a personalităţii timiditatea se suprapune emotivităţii copilului, antrenează elementele structural -endogene de anxietate(Richards, Th.A., 2007) , introversiune ale viitorului timid. Dar dispoziţia personalităţii catre timiditate nu este suficientă pentru instalarea timidităţii, ca trăsătură de personalitate. Factorii exogeni ai mediului familial, şcolar, social(hiper-protecţionismul, perfecţionismul, narcisismul) sunt semnificativi pentru întârzâierea dezvoltării sociabilităţii persoanei. Perioada adolescenţei este decisivă pentru consolidarea dificultăţilor de dezvoltare ale Eului Social(Zlate, M). Odată cu dezvoltarea excesivă a conştiinţei de sine, timiditatea devine un autoconstruct specific, pe plan cognitiv, afectiv, volitiv-comportamental.
Structura complexă a timidităţii pusă în evidenţă şi de Melchior(1991) prin disocierea unui factor general de timiditate şi a factorilor specifici –cognitivi, afectivi, volitivi, comportamentali-a fost confirmată şi de experimentul organizat de noi(E.Dimitriu, 1998) .
Astfel în structura timidităţii am putut identifica:
A. factorul general care este autopercepţia timidităţii
B. factorii specifici: emotivitatea, introversia, interpercepţia timidităţii
C. factorii individuali: cognitivi, afectivi, volitivi, comportamentali.
Dacă factorul general este prezent în orice tip şi formă de timiditate fiind criteriul diagnosticului general, factorii specifici definesc tipul de timiditate predominant endogenă sau exogenă, fiind criteriul de diagnostic diferenţial iar factorii individuali definesc forma de timiditate: cognitivă, afectivă, volitivă, comportamentală.
În termeni de conduită factorul general –autopercepţia ar putea fi reprezentat de cuplurile bipolare, cu accentul pe unul dintre ele:
• asemănare-deosebire
• apărare-atac
• securitate-insecuritate
• contact-separare
• cerere-ofertă
• anticipaţie-acţiune
• încordare-relaxare
• încredere-neîncredere
• supunere-dominare
• spontaneitate-rigiditate

Pe parcursul cercetării organizate de noi prin metode şi procedee ca : jurnalul intim, lista complimentelor şi injuriilor, portretul real şi ideal am pus în evidenţă faptul că timidul se consideră deosebit de ceilalţi, îşi exacerbează simţul autoapărării, trăieşte într-o permanentă stare de insecuritate psihică, este mai mult în relaţie de separare faţă de ceilalţi decât în contact, consideră că oferă mai mult decât primeşte, anticipează situaţiile mai mult dacât acţionează, este mai mult încordat decât relaxat, oscilează între supunere şi dominare, între autosubestimare şi autosupraestimare, nu reuşeşte să fie spontan.
Fiind unul dintre cele mai contradictorii fenomene psihologice timiditatea a fost definită prin însuşi termenul de conflict între tendinţe contrare(Lacroix, 1936) : nevoia şi fuga de oameni, gustul pentru singurătate şi dorinţa ardentă de sociabilitate, bogăţia socio-afectivă şi sărăcia sau masca expresivo-comportamentală. Astfel se constituie blocajul acţional-handicapul.

III. Timiditatea ca handicap social

Dacă prin handicap înţelegem o deficienţă reală, fizică, psihică, senzorială, motorie, timiditatea nu este un handicap.Totuşi deşi în mod clasic, aceste deficienţe fac parte din categoria handicapului, ele în sine nu generează inadaptarea familială, socială, profesională. Ceea ce determină inadaptarea este un complex de gânduri, sentimente atitudini care însoţesc deficienţa respectivă, o consolidează şi o perpetuează.
În acest sens înţeles handicapul, ca un obstacol în adaptarea subiectului la mediul socio-cultural, timiditatea este un handicap.
Timiditatea autentică, constituţională, endogeno-exogenă, supracompensată, gravă (E.Dimitriu, 1998) se integrează în domeniul mai mult sau mai puţin conturat al psihopatologiei socio-afective, relaţionale (Pirozynski, 1996) reprezentat de fenomene ca:
o marginalitate etnică, sexuală, socială
o patologia motivaţiei
o comportament deviant
o conduite suicidare
o victimologie
o etc.
Disfuncţiile motivaţiei se manifestă în mod frecvent prin supramotivare, prin mobilizarea unei cantităţi energetice mai mare decât cea necesară activităţii respective datorită anticipării negative, a anxietăţii generalizate, a frustrării resimţite de timid în relatiile interpersonale(Horowitz, L., 2006) .
Ca handicap social timiditatea se manifestă pe un traseu larg, de la normal-timiditatea brută, spontană, care poate fi confundată cu emotivitatea –până la marginalitatea normalului –timiditatea sistematizată, autentică, numită şi “sala de aşteptare” a nevrozelor, ca tip specific de fobie socială(Antoni, M.,M.,2006) .
Fiind în esenţă o problemă de comunicare intrapsihică şi interpsihică terapia cea mai adecvată a timidităţii s-a dovedit a fi cea comunicaţională între sistemele corporal, emoţional, discursiv, socio-familial , dar şi între timid şi netimid.
Terapia comunicaţională se adresează în mod eficient grupului mic şi mijlociu deşi se poate adapta şi travaliului individual.
Terapia de scurtă durată este necesară şi eficientă în perioadele de criză ale timidului autentic sau pentru timidul predominant exogen. Pentru timiditatea autentică, constituţională, gravă, terapia intensivă, trebuie urmată în mod necesar de terapia de întreţinere pe o perioadă îndelungată.
Terapia socio-afectivă pozitivă: pentru receptivitate, extroversiune, comunicare, colaborare, asertivitate poate constitui unul dintre obiectivele fundamentale ale educaţiei, sociabilităţii într-un tip de învăţământ eficient, democratic şi performant, printr-un bun management al stărilor de anxietate ale elevilor(Barlow, D.H.,2002) .

BIBLIOGRAFIE
Zimbardo, P.,(1979), Comprendre la timidite, Ce qu’elle est et comment la dominer, InterEditions, Paris
2 Dimitriu, E.,(1998), Timiditatea şi terapia ei, Editura Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti
3 Le Grand Robert de la lanque francaise, (2001), Paul Robert, A.Rey, Paris
4 Janet, P.,(1929) L ‘Evolution psychologique de la personnalite, Ed. Chahine, Paris
5 James W. (1890), The Principles of Psychology, Harvard University Press
6 Fenichel, O., (1945), The Psychoanalitic Theory of neurosis, W.W. Norton & Company, New York
7 Zimbardo P., (1982), Shyness and stress of the human connection, in Handbook and stress: theoretical and clinical aspecs, New York, Free Press
8 Antebi Ph., (1990), Shyness, sociability and psychosocial devellopment, California School of professional psychology, San Diego
9 Seidman, R., (1989), Shyness, A investigation of dynamic process,
10 Mc. Murdock L., (1986), Validation of the Mc.Murdok multidimensional shynes index
11.Richards, Th. A.,(2007), Social Anxiety Institut Inc., E.,Union Hills, Pheonix
12. Melchior, L., (1990), Sampling the tree components of shyness Syndrome Inventory
13 Dimitriu, E., (1998), Timiditatea şi terapia ei, Editura Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti
14 Lacroix, J.,(1936), Timidite et adolescence, Alcan, Paris
15 Pirozynski T., Scripcaru Gh., Berlescu M., E.,(1996), Psihopatologie relaţională, Editura Junimea Iaşi
6 Horowits, L.(2006), Social Allergens and Frustated Interpersonal Motives, Stanford University, Society for Interpersonal Theory and Research
7Antoni, M.,M.,(2006), Mastering your fear and phobias: Client workbook, Ed. New York, NY: Oxford University Press
8 Barlow, D.,H.(2002), Anxiety and disordes: The nature and Treatement planning for psychological disordes, New York, Guilford Press