Revista Somatoterapia Nr. 16/2007
Psihoterapia in epilepsia posttraumatica a copilului
Epilepsia desemneaza o tulburare paroxistica si trecatoare in activitatea creierului, cu aparitie brusca, disparitie spontana si tendinta spre repetabilitate. Are loc pierderea cunostintei, convulsii si eventuale tulburari psihice interparoxistice . Epilepsia posttraumatica se dezvolta pe fondul unei encefalopatii de natura traumatica. Tulburarile pot apare in primele ore pana la trei-patru luni de la traumatism ( epilepsia precoce) sau dupa o perioada mai lunga ( epilepsia tardiva).
Cauzele epilepsiei infantile sunt traumatismele pre-, peri- si postnatale, meningoencefalita, bolile infecto-contagioase si vaccinale, infectiile acute, traumatismele craniene, malformatiile craniene si toxicoza.
Factorii locali care pot provoca epilepsia sunt: procesele inflamatorii, afectiuni parazitare cu localizare cerebrala, boli degenerative.
Factorii de natura generala sunt : intoxicatiile exogene, anorexiile, tulburarile metabolice, endocrine si alergice.
Factorii ereditari sunt amplu incriminati prin mecanisme posibile, atat cu transmitere recesiva, cat si cu gena dominanta. Ceea ce se transmite este sensibilitatea la convulsii a sistemelor neuronale.
Simtomatologie:
Epilepsia cuprinde o mare varietate de forme clinice:
– criza paroxistica neuronala: pierderea totala a constiintei, cadere si convulsii tonico-clonice, manifestari neconvulsilvante ( crize de Petit Mal) sau manifestari epileptice partiale ( crize motorii, crize psihomotorii, crize senzoriale, crize vegetative, paroxisme psihoepileptice, tulburari paroxistice de somn)
– tulburari psihice intercritice
– tulburari psihice permanente, vizand intelectul ( intarziere mentala usoara, medie sau severa) si personalitatea ( instabilitate psihomotorie si afectiva, vascozitate afectiva, lentoare ideo-motorie, sugestibilitate, adezivitate, meticulozitate, pedanterie)
Psihoterapie
Ingrijirea copilului si adolescentului cu epilepsie necesita o atentie deosebita. Deseori, familia manifesta o reactie inadecvata fata de bolnav, intalnindu-se doua extreme: familiile cu un nivel socio-cultural scazut nu dau atentia cuvenita bolii; familiile cu un nivel socio-cultural ridicat aplica un regim discriminativ, prin exces de menajare si ocrotire. Din acest motiv este foarte indicata o abordare de tipul psihoterapiei de familie. In terapia familiala, simptomele copilului sunt considerate o expresie a interactiunii sistematice, care devine principala tinta a tratamentului.
Terapia ocupationala reprezinta una din metodele de baza ale recuperarii, avand ca scop restabilirea capacitatii functionale. Copiii epileptici vor fi antrenati in activitati care cer meticulozitate, precizie, scrupulozitate.
Artterapia poate fi folosita cu succes sub forma de : terapie prin muzica, desene, construirea de masti, dans etc.
In concluzie, copilulul epileptic necesita o ingrijire polimorfa atat medicamentosa, igieno-dietetica, familiala cat si psihoterapeutica.
