Revista Somatoterapia Nr. 24 /2007
Structura inconştientului la Lacan
Autor: asist. univ. psiholog specialist psihoterapie ericksoniana si somatoanaliza, psiholog clinician CAMELIA STAVARACHE (www.psihosucces.ro)
Lacan mi se pare interesant, atît cît pot să-l înţeleg. Îmi place spontaneitatea stilului său psihoterapeutic, într-un fel apropiat de Milton Erickson deoarece ambii îşi tratau fiecare pacient într-o manieră unică. Erickson improviza o teorie a personalităţii pentru fiecare pacient, iar Lacan gîndea inconştientul ca pe un limbaj. Şedinţele lui Lacan erau nedeterminate din punct de vedere temporal şi acest lucru le dădea un aspect particular: de la cîteva minute pînă la cîteva ore. Erickson practica şi el un stil mai nonconformist cu întîlniri mai scurte sau mai lungi cărora le lipsea rigoarea celor 45 de minute freudiene. El utiliza metafore, poveşti, limbajul de cartier şi orice alt material psihologic oferit de pacient.
Este binecunoscut cazul unui cuplu de tineri care se chinuiau să facă un copil fără succes şi care acuzau scăderea libidoului. Erickson le-a spus direct şi autoritar :” mergeţi şi împerecheaţi-vă ca iepurii. Marş afară!”. Şi despre Lacan circulă poveşti conform cărora mînca în faţa pacienţilor sau şi-a agresat fizic un pacient. Cei care spun asta îl critică, deşi poate avea un scop terapeutic: probabil vroia să-şi frustreze pacienţii care aveau o toleranţă prea mare la frustrare!
Deşi nu adopt o poziţie psihanalitică ci una ericksoniană centrată pe soluţie, îmi amintesc de cazul unui pacient care şi-a fixat ca obiectiv al terapiei să fie mai asertiv. Primul pas în acest fel ar fi fost în opinia lui să poată formula critici şi să poată să o facă cu mine. Cînd am încercat să simulăm o situaţie negativă astfel încît el prin joc de rol să mă critice, mi-a spus că i se pare artificială, nu pare reală. La şedinţa următoare l-am ţinut la usă 5 minute, iar la finalul întîlnirii l-am întrebat dacă vrea să-mi facă o critică. A negat. Următoarea şedinţă am consumat alte 10 minute în timpul şedinţei cu discuţii care n-aveau legătură cu el. Pentru că tot nu mă critica i-am spus că-mi asum responsabilitatea pentru faptul că i-am consumat din timpul său de terapie şi că era un motiv bun de critică. El a spus că i s-a părut interesantă devierea. Am analizat consecinţele. După alte două şedinţe cu situaţii similare a reuşit să mă critice.
Acest lucru m-a atras la Lacan.
Jaques-MarieLacan îşi face intrarea în mediul psihanaliştilor cu o teză diferită de a lui Freud: Eul- scrie el- se construieşte după imaginea semenului şi în primul rind după acea imagine care îmi este arătată de oglindă- acel “ acesta sunt eu”.
Inconştientul este un loc al reprezentărilor refulate, opus preconştient- conştientului în prima topică freudiană. Analiza inconştientului reprezintă piatra de temelie a psihanalizei, iar după Lacan inconştientul este “structurat ca un limbaj”.
Pentru Lacan, psihanaliza postfreudiană a uitat că experienţa psihanalitică este aceea în care subiectul este confruntat cu adevărul destinului său legat de ominprezenţa discursului prin care el este conştient şi situat. Deoarece nu există adevăr şi semnificaţie în afara cîmpului vorbirii şi limbajului este necesar să se reunească heteronomia ordinii simbolice. Dacă orice expresie verbală are o adresă, descoperirea freudiană se clarifică prin distincţia dintre semen, celălalt cu care subiectul se identifică în dialog, şi Celălalt, locul de unde se pune pentru el problema existenţei sale privind sexul său. Această problemă pune în evidenţă determinarea legii simbolice care fondează alianţa şi rudenia, lege pe care Freud a recunoscut-o ca motivaţie centrală în inconştient, sub denumirea de complexul lui Oedip. Această lege este identică cu ordinul limbajului, deoarece prin denumirile rudeniei şi prin interdicţii se inoadă firul urmaşilor. De aceea, subiectul se constituie în locul Celuilalt, în dependenţa de ceea ce se articulează aici ca discurs, considerat ca un lanţ simbolic în care el este jucat ca un pion: inconştientul este discursul Celuilalt.
Discursul Celuilalt este un lanţ de elemente discrete care subzistă într-o alteritate în raport cu subiectul. Acest lanţ perseverează spre a interfera în indeciziile oferite de discursul efectiv şi generează simptome. Perseverarea lanţului, figură a repetiţiei freudiene, arată că natura memoriei simbolice este comparabilă cu aceea a unei maşini de gîndit.
Bazîndu-se pe ideile lingvisticii lui F. de Saussure şi a lui R. Jakobson, Lacan arată că, în legile care guvernează inconştientul, se pot regăsi efectele esenţiale care sunt de descoperit la nivelul lanţului discursului efectiv: inconştientul este structurat ca un limbaj, ceea ce nu înseamnă ca o limbă.
Trebuie făcută distincţia între semnificant şi semnificat, semnificantul constituind o reţea cu structură sincronică a materialului limbajului, în măsura în care fiecare element îşi are “ utilizarea” sa, fiind diferit de celelalte. Semnificanţii “ bărbat” şi “femeie” nu trimit la conceptele de bărbat şi femeie, ci la deosebirea de locuri atribuite unuia şi celuilalt de legea simbolică, adică de legea falică. Conform acestei abordări “ motivele inconştientului se limitează la dorinţa sexuală”
Producţiile inconştientului dovedesc că “ Sinele gîndeşte”la nivelul inconştientului. Trebuie să facem distincţie între subiectul enunţului, subiect gramatical care raţionează dar nu gîndeşte, şi subiectul enunţării. Dacă producţiile inconştientului se caracterizează prin modul de a crea dificultăţi, ca şi prin descoperirile fericite pe care le face, trebuie admis că inconştientul are o structură discontinuă.
Subiectul din inconştient este în mod fundamental lipsit de voce. Structura diferenţială a semnificantului implică faptul ca subiectul să fie reprezentat de un semnificant puternic în locul altui semnificant, care are drept efect dispariţia subiectului. Î n consecinţă, subiectul este redus la situaţia de a nu mai fi decît un semnificant, prin acelaşi demers în care el este chemat să vorbeasc. El nu poate decît să dea ceva de înţeles în reîntoarcerea elementului refulat; aşa se explică faptul că visul este un rebus, ale cărui elemente sunt echivoce şi variabile, cu excepţia simbolicii sexuale.
Unitatea funcţională în organizarea inconştientului nu este fonemul- în inconştient nu există voce-, ci litera care se oferă ca simbol. În consecinţă cuvintele sunt tratate ca lucruri, ceea ce înseamnă că au valoare prin ţesătura lor şi prin conexiunile literale, după exemplul poeziei. Ele se pretează la dislocare şi la cenzură, după jocul “ limbii”, în care subiectul din inconştient se poate face înţeles, iar simptomul se lasă scris. Astfel, elementele lanţului inconştient , litera sau secvenţa semnificantă, care în ele însele sunt lipsite de semnificaţie şi nu au cenzură, îşi capătă valoarea din ceea ce pot face să irupă în limba vorbită ca semen ale unei dorinţe interzise, pe calea ocolită preferenţială a literei.
